Если вернуться к тому выпаду в адрес Константина и строительства им храма Гроба Господня, с которого Евсевий начал свою апологию, то можно суммировать ответ на него Евсевия следующим образом. На предложение отказаться от строительства каких-либо храмов, коль скоро Бог христиан, как они говорят, Единый и трансцендентный этому миру, Евсевий отвечает в том смысле, что поклонение этому Богу христианами совершается через явившего Его Христа, Сына Божия, который ради возвращения людей к этому поклонению воплотился и принял крестную смерть, что совершилось на земле и в истории. Таким образом, нет никакого противоречия между поклонением Богу Единому и Всевышнему и строительством храмов, посвященных победе Сына Божия Логоса над демонами и смертью. Трофеем этой победы и является христианский храм, любой христианский храм, а храм Гроба Господня (на месте этой победы в Иерусалиме, в Палестине) в первую очередь. На выпад же относительно того, что, если христиане строят храмы Христу, то не следует уничтожать и храмы языческим богам на местах, где их почитают, Евсевий отвечает, что пришествие Христово как раз и было направлено на победу над политеизмом, разделяющим человечество, и Христос не один из множества богов и героев, но воплотившееся Слово Божие, возводящее к Единому Богу и Отцу. Таким образом, император в строительстве храма, являющегося памятником-трофеем победы над многобожием, вполне последователен. Христианство по-своему решает проблему сочетания Единого и многого. Евсевий об этом не пишет, но это прямо следует из его сочинений, поскольку не только храм Гроба Господнего, как видно из LC и SC , именуется «трофеем» победы над смертью и демонами, посвященный Единому Богу, но каждый христианский храм, где бы он ни находился. В то же время то, что храм Гроба Господня особенно выделяется Евсевием, тоже нельзя отрицать не только потому, что Слово у него посвящено именно этому храму, но и потому, что Евсевий, как «исторический богослов», уделяет особое внимание историческим обстоятельствам христианского домостроительства – времени и месту Крестной Жертвы, впрочем, не абсолютизируя их.

http://bogoslov.ru/article/4507567

Finalmente, el cuarto trazo lo constituye las oraciones , que en absoluto podrían ser las que todavía los cristianos continuaban haciendo en el Templo de Jerusalén, como herederos de la piedad judía; pero, dado que estas oraciones se mencionan más adelante en el texto, parece que aquí más verosímilmente se quiere significar las oraciones o himnos, incluyendo, por supuesto, algunos salmos que acompañaban la «fracción del pan» en aquellas reuniones litúrgicas celebradas en las casas de los cristianos, que comenzaban a ser así los primeros templos del nuevo culto . Algunos han visto en la agrupación de estos cuatro elementos una caracterización de las partes esenciales de la liturgia comunitaria en la primitiva Iglesia, ya que existe un cierto paralelismo entre ella y nuestra acción litúrgica, tal como ha quedado estructurada en la celebración de la Misa. En efecto, en ella había una parte dedicada a la enseñanza de los apóstoles, que puede equipararse a nuestra «liturgia de la palabra,» con sus lecturas bíblicas y homilía . Después venía la kotnonia, que equivale a la colecta de las ofrendas para los pobres, que antes tenía lugar en el momento del ofertorio. A esto seguía la «fracción del pan,» que constituye la acción propiamente eucarística. Y todo va acompañado por oraciones y cánticos. Completemos ahora la estampa de la comunidad eclesial. La Doctrina de la Didaje. El término didajé, en el sentido de la doctrina que Jesús predicaba, se encuentra también en los cuatro evangelios y en otras citas de los Hechos y Epístolas de los Apóstoles: era la didajé nueva de la predicación de Jesús, acompañada de demostraciones de poder ante las que se admiraban las turbas ( Mt 7:28; 22:33 ; Mc 1:22; 11:18; Lc 4:32). Y era la misma didajé de la q u e Jesús afirmaba que «esta doctrina no es mía, sino del que me ha enviado» ( Jn 7:17 ). El término de didajé también se ha aplicado concretamente a un escrito descubierto en 1875, llamado la Didajé, o doctrina de los apóstoles. Algunos piensan que se trata de un documento muy primitivo de finales del siglo I, elaborado en la Iglesia de Antioquía; aunque otros le atribuyen una fecha posterior. El escrito, redactado en griego, contiene una colección de instrucciones de los apóstoles que, en cuanto a su redacción, son independientes de otras fuentes conocidas, como la carta de Bernabé, el Pastor de Hermas y las otras cartas del Nuevo Testamento. ¿Un «comunismo» cristiano?

http://azbyka.ru/otechnik/spanish/asi-fu...

Sfântul ierarh Grigore cel Mare menioneaz totodat c pstorul deseori este supus unor boli duhovniceti grele – mândria i iubirea de slav deart,  „când în urma propovduirii, care este rspândit în mod cuvenit, se mândrete duhul propovduitorului de pe urma bucuriei tinuite pentru faptul c el este deosebit i merituos” (Pravila pstoreasc. Cap. 45). Astfel Grigore cel Mare a explicat aceast îmbolnvire a duhului. Îndrumându-i pe alii în credin, ine minte: puterea adevrat a cuvântului omenesc, care ptrunde în inima altor oameni ca o sabie cu dou tiuri, se druiete doar de Duhul Sfânt. Putem rosti cuvinte detepte, texte impecabile prin logica lor, dar toate aceste nu vor fi recepionate de raiunea i inima asculttorilor, dac harul lui Dumnezeu în acel moment nu va fi cu cel ce propovduiete. S ii minte c propovduirea Evangelic adevrat const nu  „în cuvinte de înduplecare ale înelepciunii omeneti, ci în adeverirea Duhului i a puterii” (1 Cor.2:4). Despre ce Duh i putere vorbete apostolul Pavel? Noi tim c deseori faptele vorbesc mai mult decât cele mai iscusite cuvinte. S-ar putea s nu deii darul de a-i înirui frumos gândurile, dar totodat s exercii o influen enorm asupra minilor i inimilor celor din jur. Se întâmpl atunci când propovduitorul în mod vdit d dovad prin faptele sale de buntate, trie a credinei, smerenie i dragoste. Cuviosul Serafim de Sarov, de ziua pomenirii cruia te-ai învrednicit prin Pronia lui Dumnezeu s urci la treapta de episcop, a formulat acest principiu duhovnicesc printr-o singur fraz concludent:  „Dobândete duhul pcii i în jurul tu se vor mântui cu miile”. Duhul pcii se dobândete nu altminteri decât prin îndeplinirea poruncilor lui Hristos, prin rbdarea curajoas în suportarea scârbirilor, prin dragoste i privegherea duhovniceasc permanent. Îl rog pe Domnul Cel milostiv ca s te învredniceasc s-I slujeti Lui destoinic pe trâmul arhieresc i s duci o via curat, dreapt, plin de dragoste pentru Dumnezeu i aproapele, deoarece aa se gsete Împria Cerurilor care  este în mijlocul nostru (lc.17:21):  „Cci împria lui Dumnezeu st nu în cuvinte, ci în putere”(1 Cor.4:20).

http://patriarchia.ru/md/db/text/4578889...

56 We may agree with Émile Bréhier that Plotinus hoped to solve two problems: “first, the religious problem concerning the destiny of the soul and the means of restoring it to its pristine state; and second, the philosophical structure and rational explanation of reality... It consists, therefore, in affirming the religious significance of rationalism” (The Philosophy of Plotinus, trans. by J. Thomas. Chicago, 1958, pp. 32, 43). From a slightly different point of view, T. Whittaker also describes Plotinus as a rationalist, albeit he was personally a mystic, his theory of knowledge could not be mystical without contradicting mysticism.” Whittaker compares Plotinus’ dialectic (Enn. 1,3) with Spinoza’s scientia intultiva (The Neo-Platonists: A Study in the History of Hellenism. Cambridge [Eng.], 1928, p. 100). Provocative is Whittaker’s comparison of Plotinus to a seventeenth century acosmic pantheist. 57 Werner Jaeger reasons that “all attempts to form a nobler type of man merged ultimately into the problem of the Divine”; but also the relationship between the Divine and human is a “political” problem, inasmuch as the polis is the educator and its citizens the educated, while the care of each part is inseparable from and responsible for the whole (Paideia: The Ideals of Greek Culture [vol. II]. trans. by G. Highet. New York, 1962, p. 298f., 414). 58 Albeit the Greeks never denied the value and necessity of the polis, it underwent several modifications. The primitive ideal of a Hellas composed of confederated city-states gradually disappeared in the fourth century B.C. It was replaced by another faith: the world-state or cosmopolis, under a single ruler, in imitation of the monarchy of God, whose purpose of universal brotherhood, would be realized through the values of the Greek paideia. In the opinion of Werner Jaeger, " The Greek Idea of the future unity of mankind under the Greek paideia, as it appears in Isocrates as early as the fourth century B.C., had become a reality after Alexander’s conquest of the East” (Early Christianity and Greek Paideia. Cambridge [Mass.], 1961, p. 63). Isocrates attributed to the Greeks, particularly Athens, a superior philosophia or paideia which he explained by possession of a unique logos, a possession which distinguishes the wise from the ignorant (παδεντος). The time will come, Isocrates said, that the name “Hellene” will designate not so much a common blood as a common culture (Panegyricus, 51; LC).

http://azbyka.ru/otechnik/Grigorij_Nissk...

26. Noi suntem întristai în legtur cu confruntarea din Ucraina, care a rpit deja mulime de viei omeneti, care a adus nenumrate suferine locuitorilor panici, care a aruncat societatea într-o criz profund de ordin economic i umanitar. Chemm toate prile participante la conflict s dea dovad de înelepciune, solidaritate social i aciuni efective de pacificae. Chemm Bisericile noastre în Ucraina s munceasc pentru realizarea unei concordii sociale, s se abin de la participarea în lupte i s nu susin dezvoltarea ulterioar a conflictului. 27. Ne exprimm sperana c schisma între cretinii ortodoci din Ucraina va fi depit în baza normelor canonice existente, c toi cretinii ortodoci ai Ucrainei vor convieui în pace i bun înelegere, iar comunitile catolice ale rii vor contribui la aceasta, ca fria noastr cretin s fie i mai evident. 28. În lumea contemporan – divers i totodat unit printr-un destin comun – catolicii i ortodocii sunt chemai s conlucreze întru vestirea Evangheliei mântuirii, pentru mrturia comun despre demnitatea moral i libertatea autentic a omului, „ca lumea s cread” (In. 17:21). Lumea aceasta, în care în mod vertiginos sunt subminate temeliile duhovniceti ale existenei umane, ateapt de la noi o mrturie puternic cretin în toate domeniile vieii personale i sociale. De faptul dac noi, într-o epoc decisiv, vom putea duce mrturia Duhului adevrului, depinde în bun parte viitorul omenirii. 29. În declararea fr de fric a adevrului lui Dumnezeu i a Bunei vestiri mântuitoare, s ne ajute Dumnezeu cel Întrupat Iisus Hristos, Domnul i Mântuitorul nostru, care ne întrete în duh cu fgduina Lui adevrat: „Nu te teme, turm mic, pentru c Tatl vostru a binevoit s v dea vou împria” (Lc. 12:32). Hristos este izvorul bucuriei i al speranei. Credina în El transform viaa omului, o umple de sens. De aceasta s-au convins toi acei, despre care putem spune prin cuvintele apostolului Petru: „Odinioar nu erai popor, iar acum suntei poporul lui Dumnezeu; voi care odinioar n-aveai parte de mil, iar acum suntei mântuii” (1 Pet. 2:10).

http://patriarchia.ru/md/db/text/4372078...

La preocupación dominante era la de orar incesantemente , de acuerdo con el precepto del Señor (cf. Lc 18:1). Agustín había afirmado claramente que esta continuidad podía ser lograda a través del deseo. Los períodos del monaquismo medieval durante los cuales estuvo instituida la oración coral ininterrumpida fueron sólo excepciones. La oración continua fue siempre parcialmente llevada a cabo en privado, cada persona por su cuenta , en el silencio del corazón . Sin embargo, la vida monástica ha sido a menudo presentada como promotora de la oración sin interrupción como meta, en la medida y en cualquier forma en que sea posible aquí en la tierra. ¿De qué manera esta meta era juzgada posible, deseable para todos, y lograda por los santos? Por medio de una alternancia entre varios «ejercicios» que capacitarían al espíritu para permanecer asido por Dios y mantuvieran su atención de acuerdo con la psicología humana normal. El vocabulario mismo sugiere la conclusión de que la vida de oración era concebida de esa manera. Oratio, hablando propiamente, tenía lugar cuando el espíritu, sin el intermediario de palabras tomadas de ningún texto, hablaba con Dios y estaba unido a Dios. Tres cualificaciones se atribuían tradicionalmente a la oratio, cada una de ellas confluyendo en las otras: pura, brevis, frequens. «Pura»: debía ser sin distracción. Puesto que esto no podía normal y habitualmente ser hecho por mucho tiempo, la oración pura debía ser «breve.» Pero se podía compensar la duración corta volviendo a ella con frecuencia: llegaba a ser «frecuente.» Ésta era, en suma, la enseñanza consistente de la tradición occidental. Se encuentra, por ejemplo, en Agustín, Casiano, Benito, Hildemaro, Rábano Mauro y Roberto de Arbrissel. La oración, una actividad profunda, era designada como «privada,» «solitaria,» «personal.» Podía consistir en exclamaciones rápidas y espontáneas, esto es, «jaculatorias» (llamadas también oraciones «furtivas» porque eran hechas como a escondidas, entre otras clases de actividades espirituales). Podía tener lugar después del canto de los salmos, sea en privado o en comunidad; en ese caso, alternaba con la salmodia como también con otra forma de oración. Las dos se combinaban entre sí. Se había establecido entre ellas una continuidad como si fueran idénticas. Oración y lectura

http://azbyka.ru/otechnik/spanish/la-teo...

When the “heart” or “mind” or “spirit” (i.e., the soul) is cleansed by grace from the passions or wicked appetites, the soul and its faculties function, “according to nature,” the “nature” of the obedient Adam (κτασιν, secundum naturae). Moreover, they receive the divine gift of gnosis, a knowledge by which the “mind” may apprehend God and spiritual things, a knowledge which, albeit transcending ratiocination, enriches it. 46 I recall the words of St Gregory of Nyssa, κα χει ’Еκκλησα τς περ τοτων πεδεξεις μλλον δ χει πστιν ποδεξεως βεβαιοτραν (In verba. Fac. hom., 1 PG 44 260A). 47 Glanville Downey observes that there is good reason that Tertullian, “who had a thorough pagan education,” asked not “what has Socrates to do with Christ,” as he might have, but “what has Athens to do with Jerusalem?... The significant point is that he chose two cities to serve as the representative of two cultures” (“From the Pagan City to the Christian City,” p. 125). At the same time, one cannot doubt that the Church accommodated the classical paideia: (1) the use of Greek and Roman languages; (2) borrowing concepts (e.g., St Paul from the Greek poets); (3) utilizing many ideas of its philosophers in her apologetics, often against the Greeks themselves; (4) employing the pagan curriculum in the intellectual education of the Christian man, in preparation for encounter with spiritual realities. The Fathers often invoked the names of Moses (among the Egyptians) and Daniel (among the Babylonians) for this practice. Inevitably, the names of Clement and Origen of Alexandria are associated with the creation of “systematic Christian theology” and “the development of Christian philosophy” (W. Jaeger, “Paideia Christi,” in Erziehung und Bildung in der heidenischen und christlichen Antike. hrgs. von H.T. Johann. Darmstadt, 1976, 480). A curious choice of prototypes, since neither is accounted Fathers of the Orthodox Church precisely because of their Hellenism. Moreover, it is historically interesting, relative to the question before us, that Plotinus urged the Emperor Gallienus (253–268) to build the city of Platonopolis, a city for philosophers (Vita Por., 2), perhaps with a vision of Plato’s Republic or his words, “Education is the way to produce good men, and once produced, such men will live nobly” (Laws I 641C), men of πολιτικα ρετα (Enn. I, ii, 1). One may recall, too, Philós theory about the world as a " " city” patterned after the World of Ideas (Frag. II, 44 LC); and, among other Fathers, St Cyril of Alexandria, lauds the Church as γαν πλιν (In Isa. V, 1 PG 70 1144C); also, Origen’s reference to the Church as πλις το θεο and her paideia (In Jer. IX , 2PG 13 349D); and, of course, Augustine’s de civitas dei, with the education which appertains thereto.

http://azbyka.ru/otechnik/Grigorij_Nissk...

Astzi noi proslvim pomenirea unui mare Sfânt al lui Dumnezeu – Sfântul Ierarh i fctor de minuni Nicolae. În cinstea sfinilor ierarhi în timpul Liturghiei se citesc fragmente din Epistola ctre Evrei (Evr. 13:17-21) i din Evanghelia dup Luca, care relateaz despre Predica de pe munte a Mântuitorului (Lc. 6:1723). În epistol se conin nite cuvinte foarte importante ale Apostolului Pavel: „Ascultai pe mai-marii votri i v supunei lor” . Adresându-se ctre comunitate, Apostolul chema pe cei credincioi s asculte de cei mai mari, de preoi, de acei crora înii Apostolii le-au încredinat slujirea pentru continuarea lucrrii Domnului i Mântuitorului. Doar Biserica continu cauza mântuirii, iar episcopii, preoii din comunitile primilor cretini, ctre care se adresa Apostolul Pavel, purtau aceast mrea slujire. Bineîneles, chemarea Apostolilor de a asculta de învtori înseamn ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu, care era propovduit  lumii de slujitorii cretini prin intermediul comunitilor lor. Au trecut vremurile, din via s-au trecut acei care L-au vzut pe Domnul i Mântuitorul, precum i cei care au fost pui la slujire bisericeasc de ctre Apostoli. Atunci slujirea adevrului lui Dumnezeu, ascultarea creia o cerea Apostolul Pavel, a trecut la succesorii lor, în primul rând la episcopi, muli dintre care au devenit Sfini Ierarhi nu doar în funcie, dar i în propria via. Unul dintre ei era i Sfântul Ierarh i fctor de minuni Nicolae. El proclama acelai adevr al lui Dumnezeu, pe care îl proclamau primii succesori ai Apostolilor. Dar dac adevrul ar fi fost proclamat tot aa dup cum fusese propovduit timp de 300 de ani pân la Sfântul Ierarh i fctor de minuni Nicolae, atunci, probabil, nu toi l-ar fi acceptat, precum îl acceptau, auzindu-l din gura Sfântului Ierarh Nicolae i a urmtorilor Sfini Ierarhi, muli dintre care au lsat opere minunate, numite „ale Sfinilor Prini, devenite  motenirea mrea a Bisericii Ortodoxe. Când citeti cu atenie aceste scrieri, înelegi c Sfinii Prini promulgau acelai adevr ca i Apostolii. Ei erau martorii aceleiai revelaii i  adresându-se ctre contemporani, în Scrierile lor se actualiza într-un mod minunat adevrul lui Dumnezeu. Aa se întâmpla pe parcursul întregii istorii a Bisericii - Sfinii Ierarhi prin învturile lor, prin Scrierile lor, dar poate, cel mai important, prin viaa lor actualizau adevrul lui Dumnezeu, care a fost transmis Apostolilor de Însui Domnul.

http://patriarchia.ru/md/db/text/4717239...

En cada generación, sólo unos pocos cristianos se convierten en «ancianos» y aún menos son los locos en Cristo, pero todos los bautizados, sin excepción, son portadores del Espíritu. " ¿No os dais cuenta, no comprendéis vuestra nobleza?» pregunta san Macario en sus Homilías. «Cada uno de vosotros ha sido ungido con el crisma celeste y se ha convertido en un Cristo por la gracia; cada uno es rey y profeta de los misterios celestes.» Lo que les ocurrió a los primeros cristianos el día de Pentecostés nos ocurre también a nosotros cuando después de nuestro bautismo somos ungidos con el crisma o myron. Este segundo sacramento de la iniciación cristiana en la Ortodoxia corresponde a la confirmación de la tradición occidental. El recién bautizado, niño de corta edad o adulto, es ungido por el sacerdote en la frente, los ojos, las ventajas de la nariz, la boca, los oídos, el pecho, las manos y los pies. La unción va acompañada de estas palabras: «El sello del Espíritu Santo.» Para cada uno, es un Pentecostés personal: el Espíritu que descendió visiblemente sobre los apóstoles bajo la forma de lenguas de fuego desciende sobre cada uno de nosotros de manera invisible, pero no menos verdadera y poderosa. Nos convertimos entonces en «ungidos,» en un «Cristo,» a semejanza de Jesús el Mesías. Somos marcados con los carismas del Espíritu consolador. En nuestro bautismo y en nuestra crismación, el Espíritu Santo viene con Cristo a establecer su morada en el santuario íntimo de nuestro corazón. Decimos al Espíritu Santo: «Ven,» pero él está ya en nuestro corazón. Aunque los bautizados se muestren indiferentes durante su vida, esta presencia del Espíritu en ellos nunca es enteramente vana. Sin embargo, si no cooperamos con la gracia de Dios, si no nos servimos de nuestro libre albedrío para esforzarnos por seguir los mandamientos, la presencia del Espíritu en nosotros corre peligro de permanecer escondida, inconsciente. Como peregrinos del camino espiritual, tenemos que avanzar desde este nivel en que la gracia del Espíritu está presente y es activa en nosotros de una forma escondida hacia la toma de conciencia que nos hará conocer el poder del Espíritu, abiertamente, directamente, con la percepción total de nuestro corazón. «He venido a traer fuego sobre la tierra y cómo me gustaría que ya estuviera encendido» (Lc 12:49). La chispa pentecostal del Espíritu que existe en nosotros desde el bautismo debe transformarse en una llama viva. Debemos convertirnos en lo que somos.

http://azbyka.ru/otechnik/Kallist_Uer/el...

912 Согласно Михаилу Сирийцу, Фома выдавал себя не за самого Константина VI, а за его сына. Заключив договор с халифом, он совершил поездку в Сирию, где был коронован Антиохийским патриархом Иовом (Genes. Р. 24). 915 Захват африканскими арабами Крита относится к 824 г. Вторжение арабов на Сицилию, ставшее следствием мятежа турмарха Евфимия, произошло в 827 г. 918 Κασα Р , Kacïa Sl 1 , κασα F 1 , Εκασα LC , Икасия Sl 2 , Εκασα Τ . – Кассия, знаменитая византийская поэтесса IX в., автор стихов на церковные темы. 919 Фразы, которыми обменялись Феофил и Кассия, представляют собой стих из гомилии «На Благовещение» Псевдо- Иоанна Златоуста (BHG a 1128f), где имеются в виду Ева и Богородица. См.: Афиногенов Д. E., Казачков Ю. А. Легенда о Феофиле: новые разоблачения//УЗ РПУ. Вып. 5. 2000. С. 5–9; авторы считают весь эпизод выдумкой; ср., однако: Сенина Τ. А. (мон. Кассия). Диалог Феофила и Кассии: литературная выдумка или реальность?//Scrinium. Т. 2. 2006. С. 240–272. 920 Следует отметить, что хронология жизни и правления Феофила очень неопределенна. Ряд исследователей относят брак Феофила не к его воцарению после смерти отца (830), а к его коронации как соправителя в 821 г. (Brooks E. W. The marriage of the Emperor Theophilos//BZ. Bd. 10. 1901. S. 540–545; PmbZ #8167). 922 По некоторым данным, наказание убийцы Льва V понесли уже при отце Феофила, Михаиле II (см.: Афиногенов, Казачков. Легенда о Феофиле... С. 10–13, с указаниями на Житие Евфимия Сардского и послание Михаила II к Людовику Благочестивому). 924 Какое-то ювелирное изделие, считавшееся произведением искусства. Возможно, нечто вроде большого ларца или комода, украшенного 5 башенками (откуда название). 927 Эти диковинные агрегаты и через 100 лет еще исправно работали и были активно задействованы в дворцовом церемониале, как о том свидетельствует трактат Константина Багрянородного «О церемониях». 928 Лор (от лат. lorum " ремень») – перевязь, идущая от подола спереди на правое плечо, спускающаяся под правую руку и, пройдя по груди на левое плечо, спускающаяся по спине к правому боку, а от него по животу проходящая на левую руку, с которой она свешивается длинным концом. Впоследствии из-за увеличения украшений лор потяжелел и для удобства был разделен на части: конец, спускающийся с правого плеча до ступней, стал надеваться в виде передника, а часть, выходившая из-под правой руки и свешивающаяся с левой, стала пристегиваться сзади и сбоку.

http://azbyka.ru/otechnik/Istorija_Tserk...

   001    002    003    004    005   006     007    008    009    010